Azi se împlinește un an de când soțul meu a murit. Patru anotimpuri de când i-am auzit pentru ultima dată vocea, de când i-am văzut pentru ultima dată privirea blândă, de când l-am simțit. A trecut un an de la momentul în care am decis să cred că Dumnezeul meu e bun împotriva a ceea ce mi se întâmplă mie. M-am apucat cu toată tăria de adevărul că El e drept și iubitor… chiar dacă altfel decât mi-e mie ușor să înțeleg. Azi am un an de dovezi că am făcut alegerea corectă.
În anul doliului nostru am fost fără Vlad, dar niciodată singuri… îndurerați, dar niciodată zdrobiți… puși față în față cu moartea zi de zi și totuși plini de viață. Am născut o pruncă, am scos din scutece un fiu, am mângâiat și asistat în durerea ei pe cea mai puternică dintre fetițe. Am iubit trei copilași care seamănă cu Soarele și împreună cu ei am învățat că Dragostea e mai puternică decât moartea.
Pentru că cel cu care eram un singur trup a murit, am o senzație vie în piept că știu cum e să mori. Pot spune că am stat față în față cu ea: cea mai grozavă dintre toate fricile. Moartea e puternică… dar nu la fel de puternică precum Dumnezeul meu. Chiar dacă ea ni l-a luat pe Vlad pentru o vreme, Dumnezeu ni-l va reda pentru eternitate. Moartea e tare... Am înțeles că în timp ce pentru noi – oamenii, ea e ca o lovitură care vine prea repede, alteori prea târziu; e lentă și grea sau rapidă și ușoară (măcar că moartea nu e niciodată ușoară), pentru Dumnezeu e altfel. Pentru El e o ușă: poarta prin care își duce copiii preiubiți Acasă. Trebuie să murim ca să ajungem în brațele Lui iubitoare. Măcar că trupul lui nu mai are viață, Vlad nu e mort… el a trecut doar prin moarte pentru a ajunge la adevărata Viață.
În lipsa lui mi-am amintit adesea că oamenii spun “nimeni nu e de neînlocuit”. Ce minciună! Ce neadevăr! Cred mai degrabă că oricine e de neînlocuit. Vlad (și oricine altcineva) e de neînlocuit. Sunt cea mai nenorocită dintre oameni dacă încerc în vreun fel să umplu locul lui cu altceva. Vlad – cu râsul lui, cu rugăciunile lui, cu îndrăzneala lui, cu tot ce era el, nu mai e aici. Chestiunea aceasta trebuie acceptată, nu schimbată. Îl las pe Dumnezeu să vindece toate rănile care apar când un om atât de iubit dispare. Cu Dumnezeul meu în inimă accept să trec până la final prin valea aceasta... pentru că adevărul e că atunci când e vorba de moartea cuiva drag, niciodată nu “treci peste”, ci “treci prin”.
Trecând pe aici în anul ce tocmai se încheie, mai am un lucru pe care nu pot să nu îl spun:
Cerul nu a fost niciodată mai frumos. Dumnezeu nu a fost niciodată mai aproape.
Uneori Cerul ne așază după lacrimi înainte să coboare peste noi. Nu e nimic mai frumos în viață decât să treci prin ea cu inima plină de Dumnezeu. Îl iubesc!... la finalul acestui an și oricând altcândva... pentru totdeauna. Îl iubesc!
